Pentru că nu am știut exact cum să mă raportez la vârsta simbolică, rotundă, de 100 de ani a țării mele, am luat un drapel pe care îl aveam mai demult de la un meci de rugby și am alergat cu el în spate la o parte din evenimentele de alergare la care am fost anul acesta, 2018.
Uneori bătea vântul și îl simțeam ca pe o velă, alteori ploua și se lipea de corp, dar mereu m-am simțit bine cu el în spate. Nevoia de apartenență, nevoia de rădăcini, nevoia de comunicare, nevoia de sens – nu știu exact pe care le-am simțit împlinite alergând cu steagul în spate, dar a meritat.
Un lucru e cert: faptul că m-am născut în România nu se va schimba niciodată.
Keep running!