Sunt fascinat de liniștea în care pot asculta, din apartament, la ora 5 dimineața, o pasăre care cântă – tci-tci tci-tci, tci-tci tci-tci – și, în afară de ea, o liniște foaaarte aproape de liniștea pe care o aud noaptea la munte. În sălbăticie. În pădure. Pot auzi natura!! Din bloc. Nu-mi vine să cred. Mă simt ca și cum aș fi aterizat într-o realitate paralelă. Într-un univers SF.

Sunt în mijlocul orașului, cu geamul deschis către un bulevard circulat zi și noapte, dar e liniște ca la munte. Minus un fel de zgomot de fond – pe care îl recunosc ca fiind artificial, creat de om – dar care nu poate acoperi, de fapt care nu mai acoperă, sunetul, adică liniștea naturală a locului.

Locuiesc aici de 35 de ani. E prima dată când simt așa ceva. E ca un film science-fiction, sau ca una din nuvelele lui Vișniec, în care natura preia din nou controlul și anulează modificările hazardate și brutale făcute de om. Și zgomotele… Liniștea. Liniștea firească a naturii. Care nu e chiar liniște. Se aud păsări, se aude „respirația” Pământului. Dar e nealterată. E pură. Așa cum e normal să fie.

Sunt sigur că de când a început nebunia cu Covid-19, v-au traversat și pe voi tot felul de senzații noi. Pentru mine dimineața aceasta – 29.03.2020, ora 05:00 – marchează momentul când parcă am pășit într-o altă lume.

Și nu simt nimic rău în asta. Simt doar bucurie. Simt reconectare cu restul. Mă simt cumva în siguranță. Simt că „AȘA” e bine… Că așa trebuie să fie lucrurile, că așa trebuie să fie o dimineață. Ce bine e să asculți cum respiră Pământul. Ce bucurie! Să te simți în mijlocul orașului cam ca și cum ai fi în vârful muntelui. Wow!

Și oamenii! În ultimul timp, oamenii s-au oprit și ei. Nu doar că stau în casă. Dar își pun întrebări. Inclusiv angoasele și fricile lor sunt bune. Îi fac să se oprească. Și mai important, îi fac să simtă! Doamne, ce frumos! Reîncepem să simțim cu adevărat. Să simțim că planeta asta se învârte și fuge prin galaxie cu o viteză amețitoare și noi suntem călători pe ea. Să simțim cât de minunată este planeta aceasta a noastră. Să o ascultăm! În sfârșit! Și ce minunat e să putem să… EXISTĂM! Să trăim! Nu e fantastic? Că trăim? Că ne putem bucura de fiecare lucru pe care îl vedem, auzim, simțim, mirosim, experimentăm. Suntem vii!!! Cât de fabulos e asta???!!!

Acum parcă începem să înțelegem… Ce contează. Ce merită. Ce e important. Și ce nu prea… Magnifică senzație asta… Când ți se restaurează piramida priorităților într-o ierarhie care începe să aibă sens. Mături și pui în făraș mărunțișurile irelevante și apoi privești afară… Și scrii în mintea și în sufletul tău exact lucrurile care CONTEAZĂ! Le știi! Știu că le știi! Le știi la fel de bine ca mine! De aceea te iubesc. De aceea ți-am scris aceste rânduri.

Ce bine că s-a întâmplat totul. Ce bine că a ne regăsi propria congruență cu noi înșine e suficient! De fapt, e o MINUNE! Revenirea liniștii Naturii într-un oraș gălăgios nu e cu nimic diferită de transcederea EU-rilor noastre, printr-un MIRACOL, într-un alt timp și spațiu. Exact ca în cărțile lui Murakami. Dar acum e pe bune. În viața reală!

Dumnezeule, ce vremuri trăim!… Dacă nu ești hiper-entuziasmat/ă înseamnă că încă ți-e frică. Să nu îți fie! E minunat! E fantastic! Moartea e moarte și viața e viață! Dacă citești asta, înseamnă că ești vie/viu. BUCURĂ-TE!!!

Vlad Cărbune, 29.03.2020, 05:30

PS. Am editat acest text pentru site și pasărea încă tot cântă – cip cip cip cip cip, cip cip cip cip cip. Mai trece câte o mașină, rar, dar schimbarea s-a produs. E ireversibilă. Ce bine!

PPS: Poza de sus e de undeva de-aproape. De pe strada Soporului. Făcută acu vreo 2 ani. Tare dragă mi-e poza aceasta. Și îmi pare că se potrivește. 🙂