Scriam acum 3 ani despre alergarea alături de persoane cu deficiențe de vedere și despre cât de profundă și plină de învățăminte a fost acea experiență.

Ei bine, duminică, 20 septembrie 2020, am trăit o nouă experiență în premieră: am pedalat în tandem pe biciclete duble alături de nevăzători ori slab văzători. În plus, nu mai pedalasem niciodată pe o bicicletă în tandem, nici cu văzători, nici cu nevăzători.

Experiența este interesantă și puternică. Într-un fel, este mai greu decât la alergare: acolo văzătorul și nevăzătorul sunt legați de o simplă banderolă (sau ce-o fi: când mă antrenam cu Gruia Velicu pentru Crosul de noapte, am improvizat legătura asta inclusiv dintr-o pungă „de-un leu”), iar tu ca văzător trebuie doar să te asiguri că drumul din fața nevăzătorului este în siguranță (deși uneori și asta e dificil, pentru că în situații critice instinctul preia controlul exact ca în cazul șoferului care în cazul unui accident brusc va manevra instinctiv mașina pentru a se proteja pe sine). În orice caz, la bicicletă relația dintre cei doi parteneri este mai complexă. Explic în continuare:

Ne-am întâlnit duminică în curtea Liceului special pentru deficienți de vedere din Cluj-Napoca. Florentin Rădulescu, membru fondator și director executiv al Asociației Pontes, s-a ocupat și de această dată de organizarea și bunul mers al activității, deși el nu a participat efectiv la tura noastră. S-a asigurat, alături de prietenul său văzător Sebi (Sebastian Buduşan), că avem toți biciclete funcționale. 5 în total. Pentru că eram 10 oameni. Perechile de călătorie au fost, cu mici permutări, Kovacs Krisztian cu Mirela Resteman (și pe final cu Radu Lapadatoni), Alex cu Adrian Duicu, Alina Dinuță cu Adi Mizgan, Bianca cu Sebi și Livia Tiron cu mine.

După primele „teste” în curtea liceului, mi-am dat seama ce importantă este „cooperarea” dintre cei doi parteneri, dar mai ales asumarea de către cel care stă în față a deciziilor pe care le ia când conduce bicicleta dublă. Sebi și Krisztian ne-au făcut o demonstrație scurtă (îmi pare rău că nu am video) făcând niște accelerări, frânări și schimbări de direcție care ne-au lăsat pe noi, văzătorii, cu gurile căscate. Atunci am înțeles că se poate. Cu două condiții:

1. cel care stă în față să nu ezite, să știe exact ce face și
2. cel care stă în spate să aibă încredere în cel din față.

Poate părea paradoxal, dar cred că e mai ușor de realizat armonia în echipa de două persoane, dacă cea din spate nu vede, decat dacă vede. Un văzător va interveni în echilibrul bicicletei pentru că reacționează la mediul pe care îl vede și are așteptări privind direcția ori viteza de deplasare, în schimb un nevăzător se va mula exclusiv pe semnalele transmise de cel din față.

După câteva teste, deci, am pornit cu toții, lansându-ne direct în traficul clujean, la început pe pista de biciclete de pe Dorobanților și Eroilor, apoi pe banda de autobuze de pe Memo și până la urmă pe drumul comun tuturor vehiculelor și am tot mers așa până tocmai în Săvădisla.

În zona Florești și apoi la ieșirea din Cluj, când tirurile și alte mașini treceau în viteză pe lângă noi a ieșit în evidență importanța celei de-a doua condiții pentru ca pedalatul în tandem să se poată face și anume încrederea.

Desigur că a contat și faptul că Florentin s-a asigurat ca toți cei care stau în spate să aibă veste reflectorizante. Ca biciclist e esențial să fii vizibil, în orice circumstanțe.

Ca să nu lungesc povestea, am mâncat cu toții la Tamás Bistro (în Săvădisla), unde managerul ne-a felicitat pentru tura noastră mai deosebită, mărturisindu-ne că are și el un prieten bun, nevăzător, în Sibiu, și am revenit spre Cluj, bucurându-ne de zonele cu coborâri și cu liniște de pe segmentul Săvădisla – Luna de Sus și apoi înfruntând cu curaj aglomerația Florești-Cluj până înapoi la liceu, unde am predat bicicletele și ne-am dat seama – toți, cred – că tocmai am trăit o experiență frumoasă, ce va rămâne – sper – o amintire prețioasă pentru fiecare.

Pentru mine, Mirela, Adi Mizgan și Adi Duicu, toată experiența a fost inedită. Și am rămas în povești în fața liceului, meditând la cât de important este să facem altfel de acțiuni și la cât de lipsiți de scuze sunt cei care nu au deficiențe de niciun fel și totuși nu fac mișcare, nu acționează pentru evoluția și sănătatea lor.

Dacă vrei să te implici și tu în acțiuni de acest gen, adică să-i ajuți pe cei cu deficiențe de vedere să alerge, să meargă cu bicicleta sau chiar să joace fotbal, scrie-mi mie sau lui Florentin sau Asociației Pontes.