Dublă lecție de viață la Wizz Air Marathon

Nu multă lume știe, dar la ediția aceasta, a șaptea, a Wizz Air Marathon, Cluj-Napoca, au participat și patru nevăzători.

Ca să înțelegeți clar despre ce vorbim, vă rog să alergați 5 secunde (e suficient!) cu ochii complet închiși, oriunde: pe o alee, pe un trotuar, unde vreți. (Sau măcar închideți ochii și imaginați-vă că fugiți 5 secunde). Apoi reveniți la acest articol.

Gruia și Smara

Acum probabil vă întrebați cum ar fi posibil să alergi ore întregi, pe un traseu atât de complex ca cel de anul acesta, nevăzător fiind, fără să te împiedici, să te lovești, să te accidentezi, și în timpul alocat probelor.

Cu puțin ajutor, evident, de la un văzător. Singurul ajutor este de fapt o banderolă pe care nevăzătorul și văzătorul o țin împreună, de câte un capăt, și cuvintele pe care văzătorul i le spune nevăzătorului, cam în stilul în care un copilot de raliu dă indicații pilotului.

Deci nevăzătorul este pilotul – el stabilește ritmul, viteza, iar văzătorul este copilotul – avertizează cu privire la schimbările de direcție, obstacole etc. Dar efortul cursei este absolut independent și individual, iar nevăzătorul trebuie să „simtă” ce face văzătorul, doar pe baza mișcărilor banderolei.

Florin, Alin, Gruia și Ioțo – eroii mei de la acest maraton

Ioțo și Nina

Ioțo – pilot și Nina Suciu – copilot au alergat la cursa de 5 km. Gruia Velicu – pilot și Smara Suciu – copilot, respectiv Alin Feurdean – pilot și eu – copilot, la cursa de 10,5 km. Iar Florentin Rădulescu – pilot împreună cu Ștefan Catargiu – copilot la Semimaraton.

Florin și Ștefan

2 ore și 9 minute au făcut Florin și Ștefan la Semimarathon. Cum vi se pare timpul? Mie mi se pare excelent! Gruia și Smara? O oră și 10 minute la 10,5 km!

(Eu cu Alin nu avem nicio poză din cursă, dar cumva mi se pare providențial acest lucru: amintirile noastre sunt exact cele trăite, doar cele din mințile și sufletele noastre 🙂 )

Alin și experiența noastră fantastică 🙂

Vă povestesc acum pe scurt despre mine și Alin, pentru că asta e o experiență pe care am trăit-o direct. Și astfel ajung și la lecțiile de viață pomenite în titlu.

Organizatorii de la Wizz (Cinste lor!) și Florin de la Asociația Pontes (Respect deplin!) au cerut voluntari dispuși să alerge cu un nevăzător. Dintr-una într-alta, ne-am întâlnit toți la pista din Babeș și am format perechi – mai ales în funcție de înălțime. Eu cu Alin. Alin nu mai alergase de vreo 10 de ani. Deloc!

Inițial, în mod evident, Alin s-a înscris pentru cursa de 5 km. După primul antrenament, deși nu alergasem decât vreo 4-5 km, cu destul efort, a spus că vrea la cursa de 10,5 km. Am fost oarecum sceptic, dar am fost rapid învins de entuziasmul, determinarea și fermitatea lui Alin.

Până la data concursului am mai avut timp de exact două antrenamente. Atât! Și în niciunul nu am alergat 10 km legați.

Ca să înțelegeți cât de greu este să alergi, ca nevăzător, trebuie să vă imaginați că ei sunt mereu în alertă, la fiecare pas, reflexele lor sunt antrenate să intre în funcțiune la orice fel de obstacol care poate apărea pe neașteptate. Ei nu se pot relaxa complet, în alergare, ca văzătorii, nu se pot lăsa complet pe piciorul din față, așa cum fac văzătorii, ei au de adăugat un extra-efort la absolut fiecare pas.

În ziua cursei, entuziasmul lui Alin și al lui Gruia era copleșitor. Cu doar 3 antrenamente la activ (mă refer la Alin și la Gruia; Florin se mai antrenase acasă pe banda de alergare), erau hotărâți să dea totul și să termine cursa cu orice preț.

Aglomerația, traseul variat, schimbările bruște de direcție, atenția sporită – toate acestea făceau cursa una dificilă încă de la început. Dar atunci deja au început să se întâmple „minunile” celei de-a doua lecții de viață din titlu.

Alin Feurdean

Reacțiile oamenilor! Nu doar ale celor de pe margine care ne încurajau, dar și ale celorlalți alergători. „Bravooo!!”, „Respect!!!!” erau cuvinte pe care le auzeam aproape la fiecare sută de metri. Ceilalți alergători veneau la Alin, îi puneau mâna pe umăr, îl luau de mână, îl încurajau, se întorceau spre el și aplaudau. Iar eu îi relatam toate astea, incredibil de emoționat de aceste reacții, la care nu mă așteptasem.

Îi iubesc pe toți cei care l-au încurajat pe Alin pe întreg traseul.

Apoi îi mai citeam lui Alin mesajele geniale de pe pancartele ținute de voluntarii de pe traseu („You run better than the Government!”, „Chuck Norris nu a terminat niciodată această cursă!” etc.) și ne distram amândoi.

Îi spuneam mereu lui Alin când vedeam că încurajările i se adresau în mod special și explicit lui. Și el le răspundea.

Apoi de la un timp a început să fie greu… I-am propus lui Alin să mergem o perioadă la pas, să ne mai revenim. El însă a spus categoric „NU”. Și am continuat să alergăm, încet, dar constant. Și am terminat cursa. Într-o oră și 23 de minute. Chiar la linia de sosire am avut cea mai zgomotoasă și vehementă încurajare de la Bob Rădulescu (Epic Show).

Foto: Smara Suciu

A fost extraordinar, totul. Sunt recunoscător pentru această experiență din care am învățat trei lucruri:

  1. Dacă vrei, poți. (Alin a terminat cursa de 10,5 km, cu doar 3 antrenamente în ultimii zece ani)
  2. Există oameni minunați, care îți reconfirmă încrederea în umanitate. (Reacțiile oamenilor de pe traseu față de ambiția lui Alin au fost formidabile!)
  3. Trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai… (Tot ce avem, simțuri, prieteni, viață sunt niște daruri care trebuie prețuite.)

 

3 comments

Lasă un răspuns la alin Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *