Maratonul Țibleșului, prima ediție! (și primul meu maraton montan)

Nu, nu e doar „încă un concurs de alergare”!…

Sub deviza „Because it’s there!”, niște oameni faini de tot (Nicu Bălan & co, Datacor Running Team, Alina-Diana Pop de la „Orașul Mariei” și restul) – alergători și iubitori de munte – au pus, în 15 iunie 2019, pe harta maratoanelor montane din România unul dintre cele mai puțin explorate/alergate/urcate piscuri, dar totodată unul dintre cele mai magice. E vorba de fapt de un cuplu de piscuri: „frații” Țibleș și Bran – 1840 m (două vârfuri situate la o sută de metri unul de altul) în nord-vestul județului Bistrița-Năsăud, în Munții Țibleș. S-au implicat oamenii locului (din satul Bichigiu de unde s-a dat startul) și cei de la cabana Zăpode și, în plus, totul a avut și o componentă caritabilă: proiectul „Transilvania Aleargă” al Asociației OM.

Foto: Dorin Oniga
Foto: Harosa Sorin

Când spun că locul e magic, nu prea exagerez. Traseul gândit de Nicu te poartă din satul tradițional bistrițean, plin de atmosfera aceea rurală tihnită și profundă, dar simplă și mândră, cu miros de iarbă, lemn și animale (Bichigiu, în cazul nostru), prin păduri umbroase și noroioase pe alocuri, te trece apa și apoi începe să te urce pe primele dealuri. Te uiți la picioare pe unde calci. Ai trecut deja prin argilă lutoasă, un pic de asfalt, pășune înaltă cu flori de câmp, pământ brăzdat de rădăcinile copacilor. Și tot urci. Îți mai întorci privirea ca să pui casele acum mici pe lângă care ai trecut în contextul sălbăticiei uriașe a naturii libere. E cald și soare. Dacă te uiți aproape, te întâmpină flori și bondari de toate culorile, vrăbiuțe colorate, cântând pe zeci de tonuri. Dacă te uiți în depărtare, te fascinează dealurile jucăușe îmbrăcate în toate nuanțele de verde și auzi din când în când câte un cuc.

Apoi, după ce tot urci încontinuu, kilometri întregi, și cărarea devine mai stâncoasă, ajungi pe el. Pe vârf. Nu mai ai cuvinte… Te uiți în jur și doar te minunezi. Și pentru că cineva a știut că vei rămâne fără cuvinte când ajungi acolo, a instalat un clopot uriaș. Fix în vârf. Și atunci, fără întârziere, te duci să tragi din clopot! Ca să urle el în locul tău ceea ce nu ești tu în stare să exprimi din minunea senzației pe care o ai fiind acolo, sus! Să strige el toate necuvintele ascunse în sufletul tău. Să spună el în locul tău cât de grea a fost urcarea, ce senzație de basm ai avut când în stânga și în dreapta ta se deschideau văi sălbatice și dealuri împădurite până hăt departe (inclusiv Munții Rodnei se văd clar de acolo), ce bucurie transcendentă simți acolo, sub cerul liber! Să strige el, din toți rărunchii, în locul tău: „Exist!”… Probabil te înjură voluntarii sătui să mai asculte clopotul acela puternic, probabil te mai lupți cu musculițele atrase de sarea de pe corpul tău, probabil te dor mușchii, probabil ți-e cald, dar și acestea sunt tot semne și indicii că „exiști”! 🙂

Foto: Adina Birta

Urci și pe Bran, fratele mai mare al Țibleșului, și apoi începi să traversezi alte culmi, dealuri, creste. La un moment dat am ajuns într-o zonă cu jnepeni atât de deși, de înalți (cam jumătate de metru) și de frumoși – arătau ca niște arbuști în miniatură – încât mă simțeam ca un uriaș care trece pe lângă o pădure, privind-o de sus. Un fel de Guliver în țara pădurilor pitice. Apoi tot cobori. Dar surprizele nu se opresc: la un moment dat mergeam liniștit pe o cărare prin pădure când brusc în stânga mea se deschide o vale și dincolo de ea erau două dealuri uriașe, îngemănate, acoperite de o pădure atât de deasă și de uniformă încât părea că dacă le-ai atinge cu mâna le-ai simți moi și elastice ca o pernă, o textură și o nuanță de verde pe care nu reușești să-ți dai seama ce pictor ar fi fost vreodată capabil să și-o imagineze. Și totul pe niște „pereți” aproape verticali, ca un tablou pe șevalet…

Selfie 😀

În orice caz, am continuat să cobor, m-am bucurat să descopăr o plăcuță pe care scria că mai am doar 10 km și în final am ajuns înapoi în Bichigiu. Ultimii 3 kilometri, deși erau în ușoară coborâre, abia mai alergam. Eu credeam că mai am vreo 2 km, când o fată mi-a spus că mai am o sută de metri. Ce bucurie!!! Am luat viteză și am traversat linia de sosire în aplauzele celor care erau acolo, inclusiv ale prietenilor mei dragi din Cluj care – spre cinstea lor! – terminaseră deja de mult cursa! (Felicitări Tudor, Dragoș, Alex, Cătălina, Vali, Florin, Radu, Andrea! Și mulțumiri speciale lui Gore Bota care m-a așteptat cu o bere rece! Merci și că m-ai convins să particip!)

Mai trebuie spus că traseul a fost marcat impecabil, că n-au fost chiar 42 de km pentru că din cauza unei zone extrem de noroioase a fost scurtat cu un kilometru și ceva și că pe tot traseul ne-au încurajat, hrănit și hidratat niște voluntari extraordinari (aveau la ei, nu știu de unde, unele dintre cele mai gustoase mere și portocale de pe planetă :)).

Traseul e destul de greu și de tehnic: nu prea sunt zone în care să alergi „comod” – fie terenul e accidentat, denivelat sau noroios, fie panta e foarte abruptă. Dar asta îl și face atât de spectaculos și „neplictisitor”.

Atmosfera a fost una prietenoasă, caldă. Cine a vrut a putut sta la cort. Am avut băi, dușuri în aer liber, micul dejun din partea organizatorilor, gulyas, muzică live, DJ, fotbal, foc de tabără, slănină prăjită, bere rece, loc de parcare, tricouri faine în kit, medalii frumoase, cam tot ce îți poți dori…

Locul 1 masculin – Ionuț Husariu – a terminat tot maratonul în mai puțin de 4 ore jumate! Wow! Comparativ, eu am terminat în 7 ore și 55 de minute…

Rezultatele complete sunt aici. Mai multe detalii, poți citi pe AIMX.

A fost prima ediție de Maraton și a doua ediție de Semimaraton la Bichigiu. Au luat startul 71 de persoane la Maraton și 205 la Semimaraton. Mă aștept ca la anul să fie și mai mulți participanți. Pe lângă aceste două probe, a mai avut loc cea de Ștafetă și Cursa Copiilor (trebuie spus aici că am întâlnit copii de 10 ani care au participat la proba oficială de Semimaraton, alături de adulți!).

Tare sau ce?! 🙂

PS: Am spus în titlu că e și primul meu maraton montan. Așa e. Inițial am fost înscris la semimaraton, dar în seara dinaintea concursului, ceva m-a împins să schimb proba. Am simțit pur și simplu că vreau să fac acest maraton! Nu știu nici acum exact de ce – mai ales că îmi propusesem, după ultimul maraton de plat de la WizzAir, să nu mai fac curse mai lungi de 21 km – dar nu regret.

PPS: Este o nouă cursă a mea în care nu folosesc geluri, izotonice și nimic altceva de genul acesta. Nu știu dacă e bine sau rău, dar pur și simplu prefer să-mi caut energia, electroliții și celelalte în surse mai… naturale. În cele aproape 8 ore ale cursei am băut doar apă și am mâncat 4 felii de măr și 2 felii de portocală.

A! V-am zis și că alerg cu pantofi Kalenji de 100 și ceva de lei? :))

Încă ceva: E al treilea maraton meu al meu, primul de trail. La toate trei – deci și la acesta – pe final simțeam că îmi dau lacrimile… E inexplicabil, dar emoția e extraordinară. E o emoție care te face să cauți sens și semnificație pentru însăși viața și existența ta. În general, e asociată cu persoana la care ții cel mai tare. E o emoție care te aduce în contact cu esența ta ca OM.

Vă doresc tuturor fericire!

2 comments

  1. ce frumos scrii Vlad!!! simplu , curat dar in acelasitimp incarcat de emotia fiecarei intamplari. o placere sa iti citesc blogul, om minunat!!!

    1. Îți mulțumesc din suflet! Dacă-l ascultăm pe Jung, ceea ce vezi la mine reflectă probabil ceea ce ești și tu! Dar pe lângă asta am avut ocazia să observ direct pasiunea și sulfetul pe care le pui în ceea ce faci și atenția și grija cu care sprijini și încurajezi oamenii în propriile evoluții. Deci dă-mi voie să-ți întorc complimentul: ești un „om minunat”!

Lasă un răspuns la admin Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *